George Safta

Sunt ceea ce aleg sa fiu!

James May despre maşini, ca oglindă a sufletului

“Spune-mi cu cine te împrieteneşti ca să-ţi spun cine eşti“ – un proverb care apare, sub diverse forme, peste tot în lume. Fiind destul de vechi, cred că a sosit timpul pentru a fi adaptat secolului XXI. Acum, ca să apuci să te împrieteneşti cu cineva trebuie, înainte de orice, să ai o maşină.

Am auzit cu toţii ideea conform căreia suntem într-o oarecare măsură ceea ce conducem şi că alegerea în materie de maşini spune despre un tip la fel de multe ca şi conţinutul iPod-ului său sau fişierele ascunse prin hard disk (deocamdată, am exclus femeile din discuţie).

Dar ştiu că e ceva mult prea general. Am ajuns să cred că nu atât modelul îl defineşte pe individ, ci exemplarul anume din care coboară. Şi uite aşa am adus discuţia unde voiam, şi anume la prietenul meu, căruia o să-i spun Bill*.

Bill este un om cu care m-am aventurat, în urmă cu trei ani, într-o afacere îndrăzneaţă şi cu posibile implicaţii serioase asupra vieţii mele. Combinându-ne punctele forte şi anulându-ne slăbiciunile unul altuia (instinctul meu în afaceri, spre exemplu), urma să devenim puternici, competitivi, bla, bla, bla.

Fiind amândoi oameni de media, nu a existat o sală de conferinţe, prezentare PowerPoint, studiu de fezabilitate, consultanţă, partidă de golf sau alte lucruri importante pe care o astfel de ocazie le cere. Ne-am întâlnit într-o cafenea, am schiţat ceva pe o bucată de hârtie şi ne-am înţeles asupra detaliilor. Îmi plăcea Bill. Avea idei bune, o atitudine întreprinzătoare, un dispreţ sănătos faţă de procedurile obişnuite şi un respect reţinut faţă de părerile general acceptate. Plus că se pricepea la hârţogăraie. Am dat mâna şi s-a oferit să mă conducă până acasă. Atunci i-am văzut maşina.

Nu era deloc rea, până la urmă: un BMW Seria-3 din 2002, automat. Dar lucrează în media, deci nu ştie să conducă. Însă pe măsură ce tăiam capitala în drum spre casa mea, nu am putut să nu observ că bordul îi arăta că două becuri din spate nu funcţionează. I-am atras atenţia, cu toată bunăvoinţa, iar el mi-a spus că ştie şi a continuat să vorbească despre fluxul banilor lichizi.
Derulăm înainte până săptămâna trecută, trei ani de afaceri destul de profitabile mai târziu şi momentul când, din motive complicate, am fost nevoit să-i împrumut maşina. Am fost uluit să văd că aceleaşi becuri erau în continuare arse.

O nelinişte interioară m-a cuprins.

´Dacă vrei cu adevărat să te uiţi în cele mai adânci străfunduri ale sufletului cuiva, cel mai bine ai începe cu maşina lui. Dar s-ar putea să nu-ţi placă ce vezi…´

Lucrurile au mers bine în ăştia trei ani. Sau nu? Succesul meu material era legat inexplicabil de cel al unui om care nu s-a deranjat să schimbe două becuri ale unei maşini pe care o foloseşte aproape zilnic. În parteneriatul nostru, el este „omul de afaceri“. Oare ce altceva a mai neglijat?

Pe urmă, am frânat pentru un giratoriu, iar bordul mi-a confirmat că şi unul dintre stopuri era ars. Acum, un acces de furie a explodat în sufletul meu, ca o minge de plajă umflată până la refuz. Era evident că nu mai fusese niciodată cu maşina la un service BMW de când ne cunoscuserăm, pentru că sigur nu l-ar fi lăsat să plece aşa de acolo. Trebuia acum să presupun că inspecţia periodică fusese făcută, în cel mai bun caz, la un service de cartier.

Schimbând banda pe autostradă, am observat că oglinda stânga a fost reparată, aşa cum se face în televiziune cu multe lucruri, folosindu-se bandă adezivă. Ce tăntălău notoriu. Aerul condiţionat nu merge ‒ nu are freon ‒ , închiderea centralizată blochează doar trei uşi, portbagajul are o îndoitură uriaşă, iar maşina e plină de pungi de chipsuri începute. „Dar am venit tocmai din Londra“, a fost scuza lui. Erau 350 de kilometri.

Cum poate omul ăsta să se ocupe de afacerea noastră într-o abordare pozitivă, când cea mai mică mărturie a eşecului său ca om i se aprinde în faţa ochilor de fiecare dată când calcă pedala de frână? Cum poate soţia lui să-l iubească?

Relaţia mea, chiar şi profesională, cu un om care îşi abuzează maşina nu are cum să fie altfel decât dificilă, pentru că mie îmi pasă de lucrurile astea. Ai lucra cu un om care trage şuturi puilor de căţei? Ai tresări dacă ai vedea un ţăran bătându-şi calul? Aşa e şi la mine.

Iar faza este că eu am încredinţat latura administrativă a afacerii noastre acestui partener care abia se califică drept fiinţă umană, şi acum uite ce aflu despre el. Trei ani în care nu a înlocuit nişte becuri. Ce plic important de la Garda Financiară sau de la Administraţia financiară zace uitat pe biroul cuiva? Sunt cât se poate de îngrozit la gândul ăsta.

Acest articol a aparut in revista Top Gear.

 

James May despre cutiile de viteze si aparatele de ras

James May, despre pantofi

James May despre sofat

Advertisements

Single Post Navigation

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: